Anexarea țărilor baltice de către U.R.S.S. (1939-1940)

Nereuşita Moscovei în atragerea diplomaţiilor franceză şi engleză spre o colaborare axată pe susţinerea politicii de anexiuni teritoriale, contrară voinţei statelor din Europa central-estică, l-a stimulat pe Stalin să accepte oferta concretă a Reichului german. Astfel, la 20 august 1939, Adolf Hitler i-a scris o scrisoare personală lui Stalin pentru a-i cere acceptul pentru o vizită a lui Ribbentrop la Moscova. Peste două zile dictatorul sovietic a răspuns exprimându-şi speranţa că pactul de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S. va marca o „turnură decisivă” în relaţiile politice dintre cele două ţări. Aceasta s-a materializat mai ales în protocolul adiţional secret semnat de Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop la finele unei zile de negocieri, pe 23 august 1939. În cursul convorbirilor, Stalin s-a arătat moderat atras de pactul de neagresiune în sine, şi chiar mai puţin de manifestările de prietenie ale lui Ribbentrop. Dictatorul sovietic era interesat în primul rând de chestiunea sferelor de influenţă. Referitor la arealul baltic, Ribbentrop a propus ca Finlanda şi Estonia să cadă în sfera sovietică (cedându-i lui Stalin aria de acoperire a Leningradului pe care acesta şi-o dorea aşa de mult), Lituania să treacă în sfera germană iar Letonia să fie împărţită între cele două mari puteri. În momentul în care Stalin a cerut, ca într-o veritabilă târguială, toată Letonia, Ribbentrop i-a telegrafiat lui Hitler, care și-a dat acceptul. La fel s-au petrecut lucrurile şi în privinţa Basarabiei. În chiar punctul 1 al acestui document, ce contravenea oricărui principiu de drept internaţional, se prevedea trecerea Finlandei, Estoniei şi Letoniei în sfera de interes a U.R.S.S., în timp ce Lituania era adjudecată de Hitler. Ulterior, în timpul celei de-a doua călătorii a ministrului german von Ribbentrop la Moscova, la 28 septembrie 1940, Stalin a reuşit, așa cum am arătat, să includă în sfera sa de influenţă şi Lituania, în schimbul a două provincii poloneze. Diplomaţia letonă primea şi ea în zilele ce au urmat pactului Ribbentrop-Molotov informaţii cu privire la conţinutul unor anexe secrete ce ar fi avut în vedere împărţirea sferelor de influenţă dintre Germania şi Uniunea Sovietică în regiunea baltică. Ambasadorul leton la Varşovia, L. Ēķis, care după înfrângerea Poloniei se va reloca la București, transmitea din Polonia informaţii despre ştirile apărute în presa din țara în care era acreditat despre diviziunea sferelor de influenţă dintre cele două mari puteri pe râul Daugava. Informaţiile fuseseră însă dezminţite atât de diplomaţia poloneză, cât şi de către ambasadorul sovietic la Varşovia, care le declarase ca fiind „absurde”. La rândul său, ambasadorul leton în Franţa, O. Grosvalds, percepea confuzia existentă în mediile diplomatice din Paris cu privire la natura înţelegerii sovieto-germane. Grosvalds a avertizat în discuţiile cu diplomaţii francezi asupra „tacticilor cinice şi absolut imorale” practicate de sovietici. Diplomatul leton evidenţia faptul că noua mişcare diplomatică a germanilor se situa pe linia politicilor bismarckiene de cooperare cu ruşii pe socoteala altor naţiuni. Grosvalds era convins că acordul germano-sovietic deschisese răsăritul Europei germanilor şi se întreba, date fiind şi informaţiile din presa franceză despre înţelegerea de împărţire a Poloniei şi Ţărilor Baltice încheiată între Berlin şi Moscova, cât de departe merseseră, în realitate, delegaţii celor două mari puteri. Transpunerea în practică a acordului de la Moscova a fost realizată treptat de Stalin. Pentru a-şi realiza obiectivele, Moscova a provocat câte o criză în relaţiile cu Estonia, Letonia şi Lituania. La 18 septembrie, Uniunea Sovietică şi-a început ofensiva diplomatică împotriva Estoniei. Agenţia sovietică oficială de ştiri „Tass” a anunţat că un submarin polonez s-a refugiat într-o bază estoniană „cu acordul cercurilor conducătoare” estoniene. Tallinnul a dezminţit imediat această informaţie. La 25 septembrie Stalin l-a informat pe Hitler că, având asentimentul german, va proceda la „rezolvarea problemei Ţărilor Baltice”.

Războiul de Iarnă: preliminarii, desfășurare, consecințe

Este dificil de spus dacă planurile iniţiale sovietice cu privire la Finlanda urmăreau aceeaşi finalitate ca cele privitoare la Ţările baltice. În Protocolul anexă al Pactului Ribbentrop-Molotov nu se făcuse nici o diferenţă între Finlanda şi Estonia sau Finlanda şi Letonia. Ministrul sovietic în Finlanda, V.K. Derevianski, elaborase un set de propuneri minimale şi unul cu propuneri maximale. Ambele solicitau Finlandei să cedeze insulele din Golful Finic şi să permită ca o bază navală şi aeriană sovietică să fie construită la Hanko. Programul minimal mai includea cedarea unei părţi a Istmului Kareliei şi a părţii vestice a Peninsulei Râbachi (Pescarilor) de la Marea Barents. Programul maximal solicita Finlandei să cedeze partea sud-estică a teritoriului său din jurul Vâborgului şi regiunea Pechenga de la Marea Barents. La toate acestea se adăuga şi propunerea cu privire la semnarea unui tratat de asistenţă mutuală. Propunerile sovietice urmau aşadar schema programului cu privire la Ţările baltice şi au fost chiar elaborate de aceiaşi oameni. O diferenţă era legată de faptul că sovieticii nu au solicitat încartiruirea de trupe pe teritoriul continental al Finlandei. Pe de altă parte, aceştia îşi vor exprima în discuţiile dintre Hitler şi Molotov din toamna anului ce va urma intenţia de a anexa Finlanda – prezentată ca singura problematică agreată de cele două părţi şi rămasă nesoluţionată –, propunere ce va fi respinsă însă de Hitler. Pe fundalul dorinţei sovietice de a-şi realiza obiectivele şi a transpune în practică pactul cu germanii, guvernul finlandez a fost invitat la 5 octombrie 1939 să trimită o delegaţie la Moscova pentru a discuta “chestiuni politice concrete”. Uniunea Sovietică a recurs la ameninţări în momentul în care a observat că delegaţii finlandezi nu se grăbeau să onoreze invitaţia. Paasikivi, şi nu ministrul de externe Eljas Erkko, va fi cel desemnat pentru a conduce delegaţia finlandeză la Moscova. În anii opresiunii ţariste, Paasikivi susţinuse linia unei împăciuiri cu Petersburgul, pentru a salva cât mai mult din autonomia Finlandei, luând în calcul interesele strategice ale Rusiei. Ca prim-ministru în 1918, acesta a promovat ideea unei monarhii şi a orientării progermane, în scopul de a proteja ţara împotriva Rusiei. Ulterior, el a fost unul dintre artizanii politicii neutralităţii nordice. Conservatorul finlandez considera că marile puteri au interese permanente care depind de factori precum geografia, politicile de putere, puterea militară. Statele mici pot supravieţui numai dacă iau în considerare aceste interese. În privinţa Finlandei, marile puteri care aveau o influenţă decisivă asupra regiunii erau Rusia şi Germania. Helsinkiul trebuia să încerce să menţină relaţii bune cu ambele puteri. Pentru Paasikivi, Uniunea Sovietică nu era în fond altceva decât vechea Rusie imperială care şi-a recăpătat poziţia de mare putere şi a cărei atitudine faţă de Finlanda era încă guvernată de considerente militare. Delegaţia finlandeză a primit instrucţiuni să reliefeze aderarea strictă a Finlandei la politica sa declarată de neutralitate pe care se arăta pregătită să o apere cu armele în mână. Delegaţilor li se cerea să refuze stabilirea de baze militare, schimbarea frontierei sau asistenţă militară reciprocă. Delegaţiei i se oferea doar posibilitatea de a accepta cedarea unor insule în bazinul oriental al Golfului Finic în schimbul unui teritoriu rusesc. Lui Paasikivi i s-a solicitat, de asemenea, să se asigure că tratativele nu erau rupte. Imediat ce invitaţia lui Molotov a sosit, Finlanda a început să cheme sub arme rezerviştii şi să procedeze la evacuarea populaţiei din oraşe. La 12 octombrie a fost ordonată mobilizarea deplină sub masca unor exerciţii militare extraordinare. De partea cealaltă a frontierei deja se proceda la concentrări de armată sovietică la graniţele Finlandei. În cadrul negocierilor de la Moscova, Uniunea Sovietică a fost reprezentată de Stalin şi de Viaceslav Molotov. Stalin însuşi le-a explicat finlandezilor nevoia de a lărgi adâncimea spaţiului de apărare a Leningradului, lucru realizabil doar preluând o fâşie din teritoriul finlandez. Liderul sovietic a renunţat la ideea încheierii unui tratat de asistenţă mutuală în momentul în care Paasikivi şi-a expus opoziţia fermă faţă de această propunere. Stalin a făcut apel la programul minimal al lui Derevianski şi a insistat cu precădere asupra închirierii Peninsulei Hanko pentru armata sovietică. Sovieticii se gândeau la posibilitatea închiderii pe această cale a Golfului Finic în regiunea cuprinsă între Hanko şi Paldiski. Stalin a insistat pentru retrasarea graniţei cu Finlanda în Karelia Orientală, graniţă aflată la numai 32 de km de Leningrad. Pornind de la ideea că “nu putem schimba geografia”, dictatorul sovietic a cerut ca frontiera să fie mutată 70 de km mai departe, în afara razei artileriei aflate pe teritoriul finlandez.

„Votum posui”: Universitatea „Valahia” din Târgoviște în ziua alegerii noului său rector

Voi vota un om, o echipă, un program și o universitate!

 Voi vota un om inteligent, echilibrat, onest, implicat, dinamic, cu calități și abilități de conducere remarcabile, cu experiență îndelungată la nivelul conducerii înalte a universității, cu competențe excelente de comunicare și organizare, cu un portofoliu științific și educațional care-i face cinste, cu capacități interculturale certificate, cu o scară de valori consolidată, cu spirit pozitiv și o înclinație naturală către guvernanță democratică, cooperare și găsirea de soluții.

Voi vota echipa din care fac parte pentru că am încredere că împreună cu membrii acesteia și cu toți colegii noștri, cu studenții – și cu Dvs., cei care citiți acest mesaj, fie că sunteți un membru al comunității universitare sau un privitor din exterior care poate fi de folos acestei construcții instituționale – vom oferi o nouă dinamică universității noastre, vom clădi ce trebuie clădit, vom sădi ce trebuie sădit, vom îndrepta ce trebuie îndreptat, vom îmbunătăți ce trebuie îmbunătățit, vom păstra ce trebuie păstrat, vom premia ce trebuie premiat, vom prețui ce trebuie prețuit, vom recunoaște meritele ce trebuie recunoscute, vom strânge mâna onestă care ni se întinde, vom împlini ce trebuie împlinit, vom uni și vom întări, astfel încât ideile noastre, ale tuturor celor cu gânduri bune pentru alma mater, să prindă viață cât mai bine și mai repede.

Voi vota un program în care mă regăsesc, un program care vorbește prin cuvinte și de dincolo de cuvinte, vorbește despre oameni și prin oameni, creează un viitor și o cale, ne angajează pe toți și ne responsabilizează în egală măsură, ne răsplătește și ne oferă garanții de viitor că universitatea își va păstra gradul ridicat de încredere, va promova în categoria universităților de educație și cercetare, va face un pas substanțial înainte în ceea ce privește ierarhizarea programelor de studii, va finaliza construirea campusurilor din cele două județe unde funcționează, inclusiv a bibliotecii centrale universitare, va păși mai apăsat pe sensul spre calitate și performanță, în care motorul principal vom fi noi, cadre didactice și studenți, dar și cercurile sociale concentrice din jurul nostru, instituții publice, instituții de cultură și muzeale, companii și firme care oferă internship-uri sau doresc să realizeze programe de studii sau de formare profesională, organele de presă interesate de bunul mers al universității, parteneri naționali și internaționali pe care-i așteptăm alături de noi. Cinci suntem o echipă, 275 suntem o comunitate, 7500 suntem o forță, iar noi dorim ca fiecare dintre cei 7500 de studenți, masteranzi, doctoranzi, postdoctoranzi, profesori, cercetători, personal nedidactic și auxiliar să contribuie la mai binele lor și la mai binele comun, ceea ce constituie însăși esența programului nostru.

Trăim într-un oraș medieval, iar noi, ca universitate, dorim să arătăm prețuire față de trecut și să găsim în istoria vechii  reședințe domnești resursele pentru a consolida o identitate aparte, o identitate veritabilă, o identitate cu adevărat a sa universității cu nume de țară, așa cum o definea Președintele Academiei Române, Profesorul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Votez această universitate ot Târgoviște pentru că aceasta este chemată să contribuie la renașterea acestui oraș din avatarurile tranziției și postcomunismului, la performanță și prestigiu, așa cum prestigios a fost trecutul ei și prestigioasă a fost chiar și decadența sa versificată de Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu și Vasile Cârlova.

Ce facem noi cu această Universitate? întreba rectorul Călin Oros. Nu, nu era o întrebare retorică! Votul nostru de astăzi va fi cel mai bun răspuns! Votați cum vă dictează conștiința, nu vă fotografiați votul, aveți speranță, încredere și răbdare! Va fi așa cum ne dorim.

Vă invităm la dialogul votului! Fiți alături de Universitate!

Ron Blonder, șefa Grupului de Educație Chimică, Departamentul de predare a științelor al Institutul Weizmann de Știință:

Este privilegiul meu să mă exprim în favoarea profesoarei Laura M. Gorghiu și să susțin pe deplin promovarea în funcția de rector al Universității „Valahia” din Târgoviste. O cunosc pe profesoara Gorghiu de când am început în colaborare proiectul nostru european, în urmă cu aproximativ 8 ani, și urmăresc îndeaproape activitatea ei de atunci. În toți acești ani, activitatea sa științifică și personalitatea ei sunt ca un far călăuzitor în Comunitatea Educației Chimice.

Citiți mesajul integral aici.

Andrew C. Bullough, cercetător principal la Institutul Sheffield de Educație:

„De-a lungul timpului împreună, în cadrul proiectului Engage, am dezvoltat o legătură puternică cu Laura și echipa Universității „Valahia” din Târgoviște, bazată pe încredere și înțelegere reciprocă. Am apreciat acest parteneriat. Laura a fost cea mai activă parteneră în realizarea proiectului nostru. Acest lucru a fost remarcat și de evaluatorul nostru independent, Dr. Stella Mascarenas Keyes, care a comentat cu privire la succesele Laurei și ale echipei UVT, de aceea am preluat acest extras direct din raportul final de evaluare pentru a vi-l împărtăși.”

Citiți mesajul integral aici.

Monica Divitini, profesor de tehnologie avansată, Departamentul de Informatică și Știința informaticii, Universitatea Norvegiană de Știință și Tehnologie

„În toți acești ani, am ajuns să o apreciez pe prof. Gorghiu ca o membră activă a comunității internaționale de cercetare, implicată laborios în diverse proiecte educaționale și de cercetare orientate spre introducerea sau extinderea rolului TIC în educație. În decursul colaborării noastre, prof. Gorghiu s-a dovedit a fi un cercetător angajat, un manager științific dedicat, un profesor entuziast și un om de echipă de excepție.”

Citiți mesajul integral aici.

Maria Kordaki, conferențiar universitar, Departamentul de Tehnologie Culturală și Comunicare, Universitatea Egeană

Pe baza colaborării mele de cinci ani cu Dr. L.M. Gorghiu, pot afirma că are o personalitate carismatică prin prisma abilităților extraordinare de comunicare și organizare, spirit de echipă, capacități de conducere eficiente, gândire pozitivă, autenticitate, precum și capacitatea de a acționa calm, rapid și inteligent pentru a rezolva problemele.”

Citiți mesajul integral aici.

Rachel Mamlok, șefa Centrului Național de Chimie al Institutul Weizmann de Știință:

„Am fost întotdeauna impresionată de personalitatea remarcabilă a profesoarei Laura Gorghiu și de capacitatea ei de a împărtăși ideile sale cu ceilalți parteneri și de a colabora cu ei.”

Citiți mesajul integral aici.

Yael Shwartz, șefa Centrului Național pentru profesorii de știință și tehnologie, Institutul Weizmann de Știință:

Aș dori să subliniez că prof. Gorghiu demonstrează performanțe deosebite în toate celelalte criterii academice: management, predare, îndrumarea studenților și a absolvenților, elaborarea granturilor de cercetare și a publicațiilor. Prof. Gorghiu contribuie continuu și semnificativ la comunitatea [științifică] prin îmbunătățirea predării științei în România, în Europa și pe plan internațional.

Citește mesajul integral aici.

Autorul este membru al echipei Conf. univ. dr. Monica Gorghiu, candidată la poziția de rector al Universității „Valahia” din Târgoviște.

Împreună pentru Laura, împreună pentru UVT!

Vrem să consolidăm împreună un management orientat spre calitate, prin stabilirea unei strategii instituționale clare, a unei viziuni pe termen lung și a unor planuri operaționale anuale care să contribuie la dezvoltarea progresivă, robustă și sustenabilă a universității.
Vrem să le insuflăm tuturor profesorilor, cercetătorilor și studenților cetățenia calității, să le conferim dreptul de a fi parte activă a tuturor deciziilor menite să stabilească valorile academice ca repere fundamentale de funcționare a almei mater.
Vrem să fim eficienți, deschiși, onești, responsabili, competitivi în activitatea de management academic, vrem să culegem împreună idei, inițiative, proiecte care să dezvolte universitatea și să o sprijine în îndeplinirea tuturor obiectivelor sale.
Vrem să promovăm un sistem educațional care să motiveze, să inspire, să integreze, să capaciteze, să captiveze și să recompenseze. Împreună cu profesorii, împreună cu studenții, împreună cu partenerii noștri naționali și internaționali, integrând investigația, cunoașterea, creația, colaborarea și motivația.
Vrem ca împreună să susținem, să dezvoltăm și să recompensăm competențele de cercetare, să oferim cadrul instituțional necesar în vederea constituirii sau consolidării unor poli de cunoaștere aprofundată și de transfer al produselor acesteia către comunitate.
Vrem ca împreună să inițiem un sistem informatizat de calitate de care să beneficieze toți profesorii și toți studenții noștri, care să fie în egală măsură facil, onest, sigur și performant.
Vrem să creștem împreună calitativ, dar și cantitativ, iar pentru aceasta vrem să fim mai aproape de partenerii educaționali, de licee, de școli, de comunitățile locale, de cei care au nevoie de razele universității și de care universitatea are nevoie pentru a-și asigura constant fluxul de studenți și absolvenți de calitate, programe didactice performante și rezultate didactice care să-i dovedească viabilitatea, vitalitatea și însemnătatea.
Vrem să stabilim împreună un macroechilibru instituțional, dar și echilibre juste în activitatea cadrelor didactice, cercetătorilor și studenților între sarcinile didactice și cele de cercetare, între cursuri și aplicații practice, între viața universitară și oportunitățile extra-curriculare.
Vrem să deschidem împreună corola programelor noastre de educație și cercetare către colaborări în spațiul comunitar și internațional, vrem să ne câștigăm un binemeritat loc în rândul universităților europene comprehensive de educație și cercetare, vrem să ne definim identitatea internațională și să beneficiem de toate avantajele proiectelor și programelor transfrontaliere.
Vrem să continuăm împreună eforturile de finalizare a campusurilor universitare, de asigurare a condițiilor optime de desfășurare a activităților didactice, de cercetare, de informare și de loisir, pentru ca universitatea să fie atât un templu al cunoașterii, cât și un loc de petrecere plăcută a timpului liber.

Mereu împreună, mereu alături de voi, mereu pentru voi, mereu cu voi!

Rethinking Europe in Scandinavia and the Baltic Sea Region

Târgu Mureș, Romania, 28-29 May 2020

• Proposals for panels and roundtables (approx. 500 words): 15 March 2020
• Abstracts for individual papers (approx. 300 words): 15 March 2020

When approaching the rethinking of Europe we shouldn’t eschew the fact that Europe, including Baltic and Nordic Europe, has changed quite dramatically in the past hundreds of years, and this conference aims at digging ideationally in these layers of history, even going further to the time when the Vikings recreated the European networks as a result of their trade and pillage expeditions. The Hansa, the Kalmar Union, the Swedish realm (some continue to this day calling it empire), the Russian Empire, Norway’s independence in 1905, the First World War, the independence of Finland, Lithuania, Estonia, Latvia a hundred years ago, the League of Nations, the Second World War and the Soviet occupational regimes forced upon in the Baltic states, the Cold War and the Iron Curtain, and finally the freedom regained by the Baltic nations and the adhering by Sweden, Finland, Estonia, Latvia, Lithuania to the EU, and of the latter three countries to NATO had a tremendous impact on the region and falls within the aims of this conference. How was this region recreated mentally, how was it recomposed on the portative of decision makers, writers, intellectuals, musicians, painters, architects, film makers, journalists, diplomats, and how much of their thoughts found reflections in what actually happened in the region? Cultural institutions and networks, language and its social content, various cultural currents and political ideologies and doctrines would be closely investigated and discussed in the keynote speeches and panels of the conference.

Conference proposed panels:

• The EU after Brexit: perspectives on the future of Europe
• Perceptions of the Brexit process in Scandinavia and the Baltic Sea Region
• Rethinking Europe during the accession process of the the Baltic states, Finland and Sweden at the EU
• Dividing Europe during the Cold War in the Baltic Sea Region: perspectives over the Iron Curtain
• Imagining Europe in Scandinavia and the Baltic Sea Region during the two world wars
• Crafting Europe during the peace conferences
• Rethinking Scandinavia and the Baltic Sea Region in Europe during the interwar period
• Scandinavia, the Baltic Sea Region and the idea of Europe in history
• The Vikings and the reconnecting of Europe
• Rethinking Scandinavia and the Baltic Sea Region during the age of medieval monarchies
• The emergence of modernity in Scandinavia and the Baltic Sea Region
• European lectureships at Nordic and Baltic universities
• Teaching in English versus teaching in smaller languages
• Recent influences of the English language on Scandinavian and Baltic languages
• European literary influences in the North
• Cultural relations between the Nordic and the Baltic countries and the rest of Europe

Alături de Laura pentru UVT!

Susțin competența, seriozitatea, perseverența, calitatea, experiența, autenticitatea, verticalitatea, spiritul de echipă, echilibrul și onestitatea. Susțin Laura Gorghiu pentru poziția de Rector al Universității „Valahia” din Târgoviște.
Alătură-te nouă! Alege demnitatea! Alege un management democratic al UVT! Fii parte a unei echipe capabile să ofere o educație și o cercetare de calitate, să fie responsabilă față de corpul academic, studenți și comunitate, să beneficieze de avantajele internaționalizării și să dinamizeze dezvoltarea instituției noastre!

https://www.lauragorghiu.ro/

https://www.lauragorghiu.ro/impreuna

Alegerile universitare: quo vadis?

Alegerile pentru funcţia de rector al UVT pornesc de la o certitudine, opţiunea rectorului în funcţie, conf. univ. dr. Călin Oros, de a nu mai candida pentru un nou mandat. Deşi legal ar fi avut dreptul să-şi depună candidatura (ca urmare a suspendării din funcţie pentru o perioadă de o lună), conducătorul instituţiei a dorit să evite o încălcare a rigorilor etice ale corpului profesoral şi ale studenţilor UVT. Gestul de onoare al rectorului a fost însoţit şi de exprimarea dezamăgirii sale cu privire la „cariile” de moralitate academică şi legalitate implicate de nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la secretul votului, dar şi de nemulţumirea sa profundă faţă de modalitatea în care au fost organizare alegerile pentru reprezentanţii studenţilor în consiliile şi în senatul universitar. Cozile interminabile, ce le aminteau pe acelea de la votul din diaspora din anii trecuţi, numărul mic al ştampilelor de vot, programarea unor colocvii în ziua alegerilor studenţeşti au constituit factori negativi care au afectat procesul electoral. Consecinţa a fost participarea la scrutin a unui procent nereprezentativ al studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor din cadrul UVT.

Candidaţii înscrişi până în acest moment în competiţia pentru funcţia cea mai înaltă din cadrul universităţii sunt actualul prorector cu probleme de învăţământ şi asigurarea calităţii al universităţii, doamna conf. univ. dr. Laura Gorghiu, şi domnul conf. univ. dr. Iulian Udroiu, director general administrativ, la al cărui program am făcut referire într-o ediţie de săptămâna trecută a ziarului Adevărul.

Domnul Iulian Udroiu, primul candidat care şi-a depus candidatura, a însoţit-o, aşa cum era firesc, de un Plan Managerial, un Curriculum Vitae şi o Listă de Lucrări. Din acestea aflăm că domnia sa ocupă din anul 2017 poziţia de conferenţiar universitar şi că a obţinut la un interval de doi ani distanţă două titluri de doctor, ambele la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cel dintâi în Management în anul 2014 (studii desfăşurate în intervalul 2012-2014) şi cel de-al doilea în domeniul Ingineriei Electrice din anul 2016 (după studii în anii 2012-2016). Specializarea dumnealui de bază este în domeniul Comunicaţiilor (studii de licenţă absolvite în anul 1998), studiile aprofundate fiind strâns legate de acest domeniu (Sisteme moderne pentru controlul proceselor, prelucrarea şi transmisia informaţiei). Ambele au fost absolvite în cadrul UVT. Este vorbitor de engleză la nivel intermediar (nivelul B1 din Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi). CV-ului dumnealui afirmă, de asemenea, că a fost preparator universitar la Université Paris XII Val-de-Marne, Faculté d’Administration et Echanges în anul 2001 (probabil o antecesoare a Faculté de Sciences Économiques et de Gestion de astăzi), în aceeaşi perioadă în care figura şi pe statul de funcţiuni al Facultăţii de Inginerie Electrică, Electronică şi Tehnologia Informaţiei. Ceea ce surprinde este, în primul rând, titulatura de preparator pe care şi-o însuşeşte în CV-ul său, care nu există în sistemul francez de învăţământ superior. Ar fi putut, eventual, să fie un attaché temporaire d’enseignement et de recherche sau ceva similar acestei poziţii, cu atât mai mult cu cât deplasarea s-a făcut printr-un program Leonardo, nu printr-un concurs desfăşurat la universitatea franceză pe care să-l fi câştigat candidatul. În al doilea rând, nu este limpede cum s-a produs activitatea de pregătire a seminariilor pe care o presupunea poziţia de preparator, în condiţiile în care din CV-ul expus nu rezultă că ar avea competenţe de cunoaştere avansată – sau cel puţin de cunoaştere minimală – a limbii franceze. În al treilea rând, facultatea respectivă are programe specifice ştiinţelor economice şi nu rezultă de niciunde din CV-ul dumnealui că ar fi fost la vremea efectuării mobilităţii absolvent de studii universitare de orice nivel în domeniul economic. Lista de lucrări ştiinţifice a domniei sale conţine trei lucrări (dintre care două în calitate de unic autor) apărute la Editura Bibliotheca din Târgovişte şi la editura Valahia University Press a almei mater. La acestea se adaugă un număr de 16 articole ISI publicate îndeosebi în proceeding-urile conferinţelor WSEAS International Conference on Applications of Electrical Engineering, precum şi 12 articole BDI. Niciunul dintre articolele domniei sale nu îl are ca unic autor, cele mai multe fiind semnate împreună cu alţi 3-4 sau chiar 6-7 colegi. Pe de altă parte, în ciuda faptului că deţine un doctorat în domeniul Managementului, surprinde faptul că nu există niciun articol ştiinţific din acest domeniu care să-l arate în calitate de autor, ceea ce este total neobişnuit. La fel de nefiresc este şi faptul că domnul Iulian Udroiu nu a publicat niciun articol în mai bine de jumătate din anii petrecuţi în cadrul universităţii (1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2013, 2014, 2016, 2018)!

Doamna Laura Gorghiu şi-a însoţit candidatura de o scrisoare oficială adresată electorilor din cadrul UVT.

După cum aflăm din CV-ul care-i însoţeşte candidatura, doamna Laura Gorghiu este conferenţiar universitar în cadrul UVT din anul 2004, iar în ultimii opt ani a fost prorector cu responsabilităţi în domeniul educaţiei şi calităţii al acesteia. Este doctor în chimie al Universităţii Bucureşti din anul 2004 (studii efectuate în perioada 1995-2004). A absolvit studiile de licenţă în domeniul chimiei în anul 1994 tot la Universitatea Bucureşti (studii efectuate între anii 1989 şi 1994) şi un program masteral în domeniul Managementului proiectelor la Universitatea „Valahia” din Târgovişte în anul 2006. A participat la 47 de proiecte naţionale şi internaţionale, în cazul a 15 dintre acestea fiind coordonator sau responsabil de proiect. Lista de lucrări a doamnei Gorghiu se întinde pe un număr de 28 de pagini. Şi-a pus semnătura pe un număr de 37 de monografii, manuale, cărţi, capitole de cărţi, îndrumare de laborator, 52 de articole ISI, 72 de articole în proceeding-uri ISI sau volume de specialitate, are un indice Hirsch de 9 şi de 8 în Scopus.

Citește mai mult: https://adevarul.ro/educatie/universitar/alegerile-universitare-quo-vadis-1_5e40fe035163ec4271f16cbd/index.html

The act of August 23, 1944 as reflected in the memorialistic writings and public evocations of General Emilian Ionescu: a diachronic and comparative analysis

It is largely clarified the role of Royal Adjutant Colonel Emilian Ionescu in the carrying out of the act of August 23, 1944, a contribution that the Romanian officer subsequently tried to oversize, as historian Gheorghe Buzatu pointed out[1]. The contexts in which a series of works signed by Emilian Ionescu[2] appeared seeking to reinterpret the history of August 1944 in a light favorable to the Romanian Communist Party and to redimension its role accordingly were also evoked historiographically. In view of the state of knowledge of this subject, the present research proposes that from the perspective of a critical interpretation of the existing scientific literature and especially of the archival documents held by the Romanian archival institutions, especially of the personal collections from the National Historical Archives, to re-evaluate and recalibrate Colonel Ionescu’s contribution during the preliminary stage and the unfolding of the act of August 23, 1944, as well as to follow in the footsteps of this officer’s life during the periods of real coalition, fictional coalition (to use the terminology imposed in historiography by the great British historian Hugh Seton-Watson) and of communist totalitarianism to better understand the contexts in which his writings on the act of August 23, 1944 evolved and acquired new interpretative valences. I appreciate that a mixed approach that combines classical methods (diachronic and comparative approaches) with conceptual study and discourse analysis will allow an optimal understanding of the balance between the constraints of external factors and the internal motivation that led to the aforementioned interpretative transformations. More broadly, the present research will contribute to a better understanding of the memorialistic component of the research of the act of August 23 and to the deconstruction of some facile interpretations of this important event of the late stage of World War II.


[1] Gheorghe Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Vol. 3, Iaşi, Editura Demiurg, 2008, p. 76.

[2] Emilian Ionescu, În uniformă pentru totdeauna (Amintiri), Bucureşti, Editura Militară, 1979; Idem, Contemporan cu veacul douăzeci, Bucureşti, Editura Militară, 1983, precum și alte articole publicate în reviste de popularizare de largă circulație.


Alegerile universitare: de jure şi de facto

„Este inutil să pretindem că presiunile crescânde asupra universităţilor din ultimele decenii exercitate de către guverne, angajatori şi studenţi se vor diminua. Ne confruntăm cu un viitor aproape sigur de transformări neîncetate [derulate] într-un mediu mai auster. Va exista mai multă concurenţă pentru resurse, va fi o opoziţie mai acerbă din partea noilor furnizori de [programe de] învăţământ superior şi o reducere şi mai drastică a finanţărilor publice. Va fi o presiune şi mai mare pentru a face performanţă şi a fi responsabil care se va îngemăna cu provocările unor noi forme de învăţare, noi tehnologii de predare şi noi cerinţe de competenţe pentru absolvenţi. La baza tuturor acestor lucruri se află o incertitudine profundă cu privire la rolul şi funcţiile cele mai potrivite ale diferitelor universităţi în sistemele de învăţământ superior de masă. Şi, pentru a completa imaginea, aceste schimbări şi incertitudini trebuie gestionate prin intermediul unei forţe de muncă academice a cărei încredere şi al cărei spirit au fost sever diminuate.”1 

Aşa cum cititorii ziarului Adevărul au putut constata din lectura primei părţi a acestui foileton alegerile universitare care vor definitiva la acest început de an componenţa structurilor executive şi deliberative ale instituţiilor de învăţământ superior au o însemnătate aparte privite în contextul local, regional, dar şi în cel european în care se desfăşoară. Pe de o parte, o serie de transformări, riscuri şi vulnerabilităţi pot afecta major capacitatea instituţiilor academice de a identifica soluţii de dezvoltare într-un mediu puternic concurenţial, pe de altă parte, opţiunea pentru un leadership universitar competent, responsabil şi integru poate garanta o politică de guvernanţă academică menită să faciliteze o dezvoltare durabilă şi responsabilă pentru instituţia de învăţământ superior în sine şi pentru comunităţile pe care le deserveşte. Serialul nostru jurnalistic continuă, aşadar, cu o analiză menită să pună în evidenţă, într-o primă parte, calităţile şi competenţele absolut indispensabile unei conduceri universitare performante, capabilă să conceapă şi să pună în practică politici de calitate sustenabile în materie didactică şi de cercetare. Partea a doua va examina din punct de vedere al intenţiilor şi practicilor legislative şi instituţionale cadrul de jure şi de facto în care se desfăşoară alegerile din centrele universitare româneşti, cu o notă aparte de interes asupra celor cuprinse în Regiunea Sud-Muntenia, la care am făcut referire şi în materialul anterior. Care era situaţia universităţilor româneşti în etapa premergătoare adoptării legii educaţiei, care au fost principiile care au stat la baza acesteia, care au fost intenţiile legiuitorului în privinţa guvernanţei şi alegerilor universitare – şi cum le-a justificat acesta -, care au fost consecinţele legii în această privinţă şi unde ne poziţionăm în momentul de faţă în raport cu ţelurile actului normativ sunt câteva dintre interogaţiile cărora acest articol îşi propune să le ofere un răspuns, fundamentat, ca şi cel anterior, pe analiza legislativă, documentară (fiind vizate, cu deosebire, documente educaţionale oficiale), pe parcurgerea şi interpretarea literaturii de specialitate, toate acestea fiind trecute prin busola propriei experienţe academice.  

In hoc signo vinces: conducerea academică 

Reputatul profesor anglo-australian Paul Ramsden (1948-2017), autorul rândurilor cu care am început acest articol, a corelat un amplu program de cercetare concentrat asupra calităţii managementului şi predării în învăţământul superior cu o vastă experienţă practică de erudit profesor şi de apreciat lider în cadrul sistemului universitar britanic şi australian. Apogeul carierei sale de leadership academic l-a aflat între anii 2004-2010 în înalta poziţie de Director executiv al Academiei britanice de Învăţământ Superior (Higher Education Academy), o reputată organizaţie profesională care susţine excelenţa, transferul de bune practici, calitatea predării şi a învăţării.2 Calificările şi experienţa sa profesională îndelungată, cunoaşterea aprofundată a tendinţelor globale, mai cu seamă a celor cu impact direct asupra învăţământului superior, înţelegerea mecanismelor funcţionale şi a mediilor universitare – de la nivel de departament până la altitudinile cele mai înalte ale guvernanţei universitare şi guvernamentale – l-au făcut să discearnă cu multă claritate însemnătatea conducerii şi mecanismelor de coordonare academică şi să deplângă subestimarea vreme îndelungată a acestor aspecte în agenda de cercetare şi de cunoaştere internaţională. În opinia sa, pe care o împărtăşim întru totul, consecinţa acestei lipse de fundament teoretic şi de sensibilitate practică a condus la dezvoltarea a două tipuri opuse, aproape la fel de nocive, de conducere academică : cea „laxă şi reactivă”, pe de o parte, şi cea „agresiv-obtuză şi dogmatică”, pe de altă parte. Un veritabil leadership universitar, în schimb, este menit să faciliteze simbioza dintre guvernarea universitară, dezvoltarea instituţională şi creşterea resursei umane, constituindu-se totodată într-o adevărată zestre de inspiraţie pentru membrii corpului academic.3 Capacitatea de a sincroniza şi armoniza sofisticate mecanisme universitare, programe de cercetare şi didactice de o mare varietate, de a facilita legăturile complexe – instituţionalizate sau informale – cu un mediu social, politic şi economic de o mare diversitate şi de o accentuată dinamică, de a prelua undele de şoc ale mediului social şi a le transforma în oportunităţi de dezvoltare academică constituie, fără doar şi poate, însăşi esenţa leadership-ului academic veritabil. De altfel, termenul celei mai importante poziţii dintr-o universitate, rector, este format de la rădăcina cuvântului latin reg, a se mişca în linie dreaptă, cu accepţiunea şi de „a conduce în linie dreaptă”, motiv pentru care s-a folosit pentru a desemna înalte demnităţi clericale şi academice. Rectorul este, aşadar, învestit cu autoritatea de a ghida universitatea pe calea cea dreaptă a calităţii programelor şi serviciilor oferite de instituţia academică studenţilor şi mediului social căruia i se adresează. 

Citește mai mult

Alegerile universitare: ubi sumus?

Alegerile universitare care se desfăşoară în această perioadă în cele mai multe instituţii de învăţământ superior din ţară au o miză care a fost insuficient explorată şi reliefată în dezbaterea publică până în acest moment. Cu excepţia necesarei şi bine organizatei dezbateri pentru funcţia de rector a Universităţii Bucureşti, cele mai multe materiale de presă apărute până în acest moment au fost redactate mai cu seamă de pe poziţii partizane şi au avut fie un caracter panegiric, fie unul polemic la adresa unuia sau a altuia dintre candidaţi. Afirmaţia noastră este cu atât mai evidentă în cazul universităţilor a căror existenţă măsoară încă doar câteva zeci de ani şi în cazul cărora opţiunile din acest an pot avea implicaţii majore asupra evoluţiei şi a capacităţii lor de a răspunde nevoilor comunităţilor pe care le deservesc. Foiletonul pe care-l propunem cititorilor noştri are în vedere o analiză punctuală a situaţiei reale a învăţământului superior din România, a problemelor, provocărilor şi oportunităţilor ce i se deschid (Ubi sumus?), o prezentare a cadrului legislativ, instituţional şi funcţional al alegerilor universitare (De jure şi de facto) şi o discuţie aplicată la o universitate din Regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia cu privire la opţiunile care stau în faţa comunităţii academice dintr-un oraş cu un frumos trecut medieval înaintea alegerilor pentru conducerea Senatului şi a Rectoratului (Quo vadis). Foiletonul se bazează pe analiza legislaţiei aplicabile în învăţământul superior, îndeosebi pe cea referitoare la alegeri, pe investigarea unor documente educaţionale oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale, Uniunii Europene, ale universităţilor din România, pe lectura critică a unor opinii exprimate de experţi şi oficiali educaţionali, dar şi pe experienţa directă de cunoaştere de peste două decenii a universităţilor româneşti şi de câţiva ani a celor finlandeze, estone şi britanice. Fără a fi rezultatul unei cercetări ştiinţifice metodice asupra acestui subiect şi fără a se putea desprinde de experienţe personale şi de postura de alegător – nu şi de candidat, pe care am depăşit-o deja fără succes – într-o competiţie universitară pe care o am în momentul de faţă, foiletonul îşi propune totuşi să aţintească o privire cât mai profundă asupra unui proces electoral de o însemnătate aparte pentru mediul universitar românesc şi pentru universităţile postdecembriste, în special. 

Citește mai departe

Homo Moldovanus sovietic: teorii şi practici de construcţie identitară în R(A)SSM (1924-1989)

Spre deosebire de Homo sovieticus al sociologului, filosofului şi disidentului Alexandr Zinoviev (1922-2006), Homo Moldovanus Sovietic al istoricului Octavian Ţîcu, 48 de ani, format el însuşi ca un exponent al acestei creaţii identitare în anii ’70 şi ’80,  nu se confruntă doar cu paradoxul unei fiinţe umane care pune în scenă un scenariu distopic – cel al propriei vieţi! – conceput de un regizor cu o viziune aglutinantă, în care personajele abia dacă se disting în tabloul uniform şi opresiv al statului sovietic. Obedienţei faţă de autoritate, lipsei de responsabilitate morală, pasivităţii, mimetismului, ortodoxiei atitudinale, vestimentare, gestice i se adaugă, în cazul subspeciei Moldovanus, dependenţa şi supunerea identitară, la extrema cărora se găseşte „ura de sine” (aşa cum argumentează autorul citându-l pe scriitorul Nicolae Dabija): 

„Homo Moldovanus trebuia să fie, de preferinţă, un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român şi apărut înaintea românului, puţin educat, vorbitor de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, antieuropean şi prin extindere antioccidental, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.”

Citește mai mult:

https://adevarul.ro/cultura/istorie/homo-moldovanus-sovietic-teorii-practici-constructie-identitara-r-a-ssm-1924-1989-1_5e2615a35163ec42714bbdd1/index.html

Homo Moldovanus Sovietic: Teorii și practici de construcție identitară în R (A) SSM (1924-1989)

Centrul de Cercetare a Istoriei și Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu”, Departamentul de Istorie și domeniul Istorie al Școlii Doctorale de Științe Economice și Umaniste au deosebita plăcere de a vă invita marți, 21 ianuarie 2020, începând cu ora 16, la conferința cu titlul Homo Moldovanus Sovietic: Teorii și practici de construcție identitară în R (A) SSM (1924-1989), susținută de Dr. Octavian Țîcu, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, conf. univ dr. la Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova, cercetător asociat la Centrul de Cercetare a Istoriei și Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu”, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, prestigios autor care și-a pus semnătura pe un număr de 10 cărți, peste 100 de articole științifice și peste 200 de articole de presă care abordează istoria românilor din cele două entități românești reparate de Prut, dar și trecutul Europei Central-Răsăritene, al spațiului sovietic și postsovietic și al țărilor baltice. Expedițiile Memoriei i-au permis lui Octavian Țîcu și colaboratorilor săi să redescopere români uitați sau pierduți în vastul spațiu rusesc, pe care i-a readus în memorie printr-o suită de lucrări științifice și filme documentare. Una dintre acestea, apărută la Editura Eikon din București, intitulată SPASSK 99 – O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, lansată în aceeași săptămână la Târgoviște și Chișinău, a readus în memorie drama prizonierilor români din cel de-al Doilea Război Mondial, supuși unui tratament sistematic inuman – în contradicție flagrantă cu legislația internațională – în lagărele sovietice de război. Dr. Octavian Țîcu este, de asemenea, o prezență constantă în emisiunile Radio Europa Liberă și ale ziarului Timpul de la Chișinău.

Pugilist de performanță, participant la Jocurile Olimpice de vară din 1996, campion european și de șapte ori campion național la box al Republicii Moldova. Dr. Octavian Țîcu a ocupat în anul 2013 fotoliul de Ministru al Tineretului și Sportului din Republicii Moldova. Din anul 2019 este președinte al Partidului Unității Naționale.

Conferința intitulată Homo Moldovanus Sovietic: Teorii și practici de construcție identitară în R (A) SSM (1924-1989) va evoca transformările identitare petrecute în Republica Moldova de-a lungul unei perioade de 65 de ani de la constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, la câteva luni după moartea lui Lenin, fondatorul sistemului totalitar sovietic, parcurgând din punct de vedere conceptual și analitic etapele istorice care și-au pus amprenta asupra identității românilor de peste Prut până la glasnostul gorbaciovist și începuturile reafirmării timide a identității românești. Studiile postcoloniale și postimperiale – îmbogățite anul trecut prin remarcabila operă a autoarei estoniene Epp Annus – vor fi abordate de vorbitor atât prin rapoartare la o serie de paradigme analitice (naționalismul, imperialismul, totalitarismul, teoriile identitare, teoria elitelor etc.), cât și în termeni comparativi și diacronici. Vorbitorul va trece în revistă începuturile lui Homo Moldovanus sovietic, „conceput ideologic pe coridoarele Cominternului, realizat în practică de cabinetele puterii de la Harkov […] și Moscova”, a cărui morfogeneză „a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care, în anul 1924, a dispus formarea R.A.S.S. Moldovenești”.

Homo Moldovanus trebuia să fie, de preferinţă, un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și apărut înaintea românului, puţin educat, vorbitor de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, antieuropean și prin extindere antioccidental, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

Evenimentul va fi urmat de lansarea cărții eponime elaborată de vorbitor, operă apărută la Editura Arc din Chișinău. Lucrarea va fi prezentată de autor și de Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu, Directorul Centrului de Cercetare a Istoriei și Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu”. Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu este profesor conducător de doctorat în cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște, reputat specialist în domeniul istoriei relațiilor internaționale, istoriei Europei Nordice și Baltice și istoriei politicii externe a României, autor, coautor și editor a peste 30 de volume apărute în România, Statele Unite, Germania, Finlanda. Este, totodată, președinte al Asociației Române pentru Studii Baltice și Nordice.

Proiecția filmului documentar Expedițiile Memoriei va încheia acest eveniment special pe care-l propunem studenților, masteranzilor, doctoranzilor și profesorilor Universității „Valahia” din Târgoviște, oamenilor de cultură târgovișteni și dâmbovițeni, presei și pasionaților de istorie și de cultură.

Despre autor:

Manifestarea va avea loc în Campusul Universității „Valahia” din Târgoviște, în Amfiteatrul Institutului de Cercetare Ştiinţifică și Tehnologică Multidisciplinară, Aleea Sinaia, nr. 13.

Amfitrionii acestuia, alături de conducerea Institutului de Cercetare Ştiinţifică și Tehnologică Multidisciplinară, sunt prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu și Drd. Valentin Negoi. Acesta este din urmă, fost vicepreședinte al Ligii Studenților din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște, este unul dintre cei mai activi și promițători tineri cercetători în domeniul istoriei identitare prin investigația sa doctorală care abordează deportarea romilor în Transnistria.

Vă invităm și vă așteptăm cu drag!

30 years after the Romanian Revolution: from social-political liberties to knowledge and justice

As many historians, political philosophers, social psychologists, victims and families of victims of the Communist regime agree the sooner the truths of the 1989 Revolution will be unearthed and exposed the faster the society will be alleviated of the trauma of the totalitarianism and be able to memorize and reconnect around a general understanding of the past.

When at mid-day on 22 December 1989 Nicolae Ceauşescu, aged 71, left the Party Central Committee balcony and escaped by helicopter the fury of his own people the fate of the Communist totalitarian regime seemed sealed. Ironically, a regime which claimed to serve the working class had entirely fallen in disfavour of the workers and was being ousted from power by huge crowds of labourers drafted from the largest industrial parks. A system that avowed to engineer the highest social standards and guarantee the most sophisticated form of social freedom was being loathed by the very social classes they professed to represent. Freedom, freedom, freedom!, the crowds chanted in Timişoara and the demands for political and social liberty have become the underpinning of the Romanian Revolution two century after the French Revolution had overthrown the Ancien Régime. In ostensibly classless communist Romania a nomenclature based on full obedience towards the regime leaders was no less deaf to the basic needs of their own citizens who were forced to spend daily hours in big lines to acquire the most vital products they were deprived of. From shortages of bread, milk, meat, oil to the lack of hot water and heat and to electricity cuts the population suffered unimaginable depravations. Libertate (Freedom)! was the cry under which actor Călin Nemeş, then 39, received a round of bullets of the Romanian military unit of Cluj-Napoca. Libertate! also united people of various confessions and nationalities in Timişoara beginning with 15 December 1989 and gained the locality the title of the first city free of communism on 20 December. Libertate! was also what the people of Bucharest and other cities cried for starting with 21 December. More than 44 years or 16,362 days have passed since the first Communist-led government came to power and their usurpation of command had followed another six years of conservative dictatorship. Many Romanians had never experienced the exercise of political rights and large shares of them had been born or grown mature in the demographically abundant generations during the 8,930 days of the Ceauşescu regime. The bicentenary anniversary of the French Revolution in Romania evoked another historical irony: the overthrowing by freedom-thirsty revolutionaries of the only Communist leader who bore a sceptre starting with 28 March 1974. As far as recollections of Communist potentates and archival sources allow to be understood, the Ceauşescu regime was heading towards a North-Korean kind of family dictatorship.

Thirty years after the revolution progresses are being achieved in unveiling not only the horrors but also the everyday life of the Communist totalitarian regime. In terms of documentary knowledge a decade after the Revolution laws regulating the access to former Securitate archives have started to be promulgated beginning with Law no. 187 of 7 December 1999 on the access to the personal file and the disclosure of the Securitate as a political police, which was eventually amended and turned earlier this year into Law no. 161 of 26 July 2019. On this basis a large share of the surviving former Securitate archives have been transferred on Matei Basarab St. in Bucharest at Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii [The National Council for the Study of Securitate Archives] where a rising number of historians as well as former victims and even collaborators of the Securitate are gradually reconstituting traits of the Romanian society during the Communist regime. Research has proven inter alia that more opposition to the governmental system existed in Romania than it had been previously assumed that is only now gradually being revealed. Besides, the Romanian National Archives and its county branches are also offering expanded access to key documentary resources capable of revealing the political, economic, social and cultural processes and their impact on the citizens of Romanian Popular and later Socialist Romania. Access to sources remains the vital factor in producing unbiased knowledge and avoiding the temptation of sensationalism and politically-inclined conclusions. The preliminaries of the Romanian Revolution and partially the repressions of Timişoara and Bucharest of 15-21 December 1989 are gradually being disclosed or confirmed by access to documentary evidence. Although some local monographs or articles have been produced for crucial episodes of  the Revolution in Timişoara, Bucharest, Cluj-Napoca, Braşov, Târgovişte, Iaşi, etc. more scholarship by professional historians would likely enlighten events, actions and incidents which are still being shadowed.

The Romanian Revolution and some of the most appalling crimes of the Communist totalitarian system cannot however be entirely reconstituted on the basis of the Securitate archives. The growing body of testimonial literature and the use of oral history have adjusted the Communist regime’s recorded evidences and allows a foray into the human dimension of history, i.e. the perception and internalization of traumas suffered while in custody of the Communist penitentiary system or during the repression of the 1989 Revolution. Initially focused on male’s custodial experiences, lately female perceptions and insights have been also acknowledged.

Aside of the National Council for the Study of Securitate Archives, the history institutes of the Romanian Academy and the faculties and departments of history, several institutions have been devoted to the research and/or criminalization of the Communist regime. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc [The Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile], Institutul National pentru Studiul Totalitarismului [The National Institute for the Study of Totalitarianism], Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 din Timişoara [The memorial of the 16-22 Revolution of December 1989 in Timisoara] and Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 [The Institute of the Romanian Revolution of December 1989] have produced valuable knowledge with regard to the Communist past. The Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile established in 2005 and expanded in 2009 is the vital institution assembling the double role of knowledge originator and criminalization facilitator. A crucial publication expounding the Communist past, Arhivele Totalitarismului [Totalitarianism Archives], has been published since 1993 under the aegis of The National Institute for the Study of Totalitarianism. The National Center of Documentation, Research and Public Informing on the Romanian Revolution which acts under the Memorial of the 16-22 Revolution of December 1989 in Timisoara has edited an open-access Buletin [Bulletin] starting with 2007. The Institute of the Romanian Revolution of December 1989 has printed from 2005 Caietele Revoluţiei [The Revolution Notebooks]. Besides, a series of museums, exhibitions, memorial institutions such as Sighet MemorialPiteşti Prison MemorialJilava MemorialRâmnicu Sărat Memorial, Ceauşescu Mansion Museum in Primăverii St. and Cavalry Officers School Museum of Târgovişte where the dictatorial couple was trialed, convicted and executed bring their share in honoring the memory of the victims and illustrating the criminal nature of the regime.

Notwithstanding the official condemnation of the Communist regime in the Romanian Parliament on 18 December 2006 following the publication of Tismăneanu Final Report by a president who has recently been attested as a Securitate collaborator nicknamed Petrov, the spread of knowledge with regard of the Communist past is far from being satisfactory. A history of communism in Romania is an optional subject in barely a few schools while in regular history classes the time allocated to this period is still insufficient and scheduled at the end of the scholarly year. Many elderly people are hunted by nostalgia, which they pass on to their grandchildren born after 1989. Many of their mid-aged children have received little information on the history of Communism and Revolution from their teachers many of whom were themselves uncertain on how to lecture on a period whereof little archival-based monographs existed and the opening and researching the sources was still slow to progress. Former Securitate archives were burned, destroyed already in December 1989 and accusations of further brushing up of records have been heard ever since. The process of communism has proceeded slowly and it’s still being promised at every anniversary of the 1989 Revolution. The institutes devoted to unearthing of Communist past and criminalization of wrong-doings complain of lack of sufficient resources and political will to speed up their activities. Research bodies, especially the Institute of the Romanian Revolution of December 1989, are accused of following a political agenda set up by its founder and president, the first chief of state of Romania following the Revolution, Ion Iliescu, who is counted among the second rank communists who took advantage of the popular movement and detour it to serve their own ends. Charges of prejudices are directed also against the leadership of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile and in fact none is spared at least of doubts with regard to their trustworthiness. Moreover, researchers complain of administrative, bureaucratic and financial difficulties which are slowing down their research. Many meaningful sites reminding of the Communist Gulag and the 1989 Revolution are neglected and even the aforementioned memorials get to grips with low budgets. Teachers are seldom taking their school children to such gruesome places of memory even during the „Şcoala altfel”, a week of alternative education which privileges museum visits.  

Additional important impairments in discovering and spreading of truth about the Romanian Revolution are the technical hitches in dealing with a period that is so near to us that challenges a methodological apparatus which is fashioned to work with the benefit of perspective and wide access to sources. Many of the main actors are still alive and some of them have been active in politics. Therefore, be it true or not, they are believed to try to impose their own reading of history by controlling, manipulating or influencing facts, people, and institutions. Historians themselves are divided between their professional function of sine ira et studio exegetes of past and their role of zóon politikon, whichmay add to the intrinsic subjective human nature the passion of political credos. When professional historians are not available to postulate one or another side of the truth, a large specter of journalists, former Securitate or army officers, retired politicians, revolutionaries are often readily available to take on the job and advance the most implausible scenarios.

This elusiveness has pervaded the society and thus queries with regard to the persons responsible for the regime, the Securitate and the Army crimes of 17-22 December in Timişoara, Bucureşti, Cluj-Napoca, etc. are not yet fully answered (and the perpetrators, even when they are known, are not brought to justice). Equally important is the topic of „terrorists”, as the new power installed in December 1989 labeled the gunners seemingly liable for many of the 743 victims following the arrest of the dictatorial couple in Târgovişte. Is the theory of terrorists accountable to Ceauşescu who continued to shoot against the anti-Communist demonstrators supported by substantial evidence? Or rather, as the prosecuting attorney maintains, the new power holders of the second echelons of Communist Party needed the fire in order to position themselves in the role of firemen? Or, else, most of the shooting and the resulting victims were the results of anguish, chaos, improvisation, lack of military professionalism and the spread of rumors? Or, finally, was a mixture of all of these hypotheses?

As many historians, political philosophers, social psychologists, victims and families of victims of the Communist regime agree the sooner the truths of the 1989 Revolution will be unearthed and exposed the faster the society will be alleviated of the trauma of the totalitarianism and be able to memorize and reconnect around a general understanding of the past. This is not, of course, to argue in favor of a unique interpretation of history which was the apanage of the totalitarian and dictatorial regimes, but to establish the basic facts and most likely conclusions grounded on documentary evidences. On one hand, this is the duty of historians, some of whom have already progressed steadily in their scholarship of the Communist regime and the overthrowing of the dictatorship of Ceauşescu couple. The adaptation of methodologies to recent history scholarships, the consistent use of sources (including audio-visual records), the sound use of oral history, the careful analysis of memorial literature and the avoidance of moral stances are needed in order to reconstruct such a complex recent past as the 1989 Revolution. On other hand, the justice is expected to gather clear evidences (making also use of historical narratives) and pronounce unbiased sentences. The produced knowledge may then be transferred to the society, especially to the youth. American social activist Frederick Douglass have rightly argued that „knowledge makes a man unfit to be a slave”. Therefore, the political and social freedom the participants to the 1989 Revolution have striven for shall be also converted into freedom of knowledge, justice and education.

Silviu Miloiu