Nu vreau război! Interviurile uitate ale lui Hitler (1923–1940)

A apărut de puțin timp la Editura Corint lucrarea „Nu vreau război! Interviurile uitate ale lui Hitler (1923–1940)”. Sunt mai multe perspective din care poate fi privită această carte, dar pe moment ne vom limita doar la două mai importante. În primul rând, din cea a dictatorului de ieri și de astăzi care concepe un program de agresiune și revizuire a ordinii internaționale prin denaturarea realității, disuasiune, tragere pe sfoară a opiniei publice și a potențialelor victime. Narativul lui Hitler pentru presa străină, cu foarte rare excepții, era cel al iubitorului și făcătorului de pace, al marelui restaurator al grandorii Europei și al artizanului unor relații privilegiate cu Polonia sau Franța, adică tocmai cu țările pe care intenționa să le atace. Legendarea intențiilor sale avea scopul de a induce masiv în eroare mințile naive, de a încuraja autoamăgirea, de a prinde, cu o abilitate de păianjen, în plasa sa viitoarele victime. Dorința sinceră de pace a francezilor, britanicilor, polonezilor, belgienilor, olandezilor etc. era astfel folosită cu cinism de către dictator pentru a-i facilita declanșarea războiului. Arareori, involuntar, dictatorul își dezvăluia intențiile, precum în cazul afirmației pe care a făcut-o într-un interviu în care își exprima aversiunea față de Belle Epoque: îi era limpede și lui însuși că viața sa s-ar fi scufundat în anonimat în lipsa ororilor Primului Război Mondial și a răsturnării valorilor umane aduse de conflagrație. În al doilea rând, cameleonismul lui Hitler își găsește o reflectare perfectă în versatilitatea perfectă a celor mai multora dintre jurnaliștii cu care conversa. Absolvenți ai unor prestigioase universități occidentale, jurnaliști celebri ai unor agenții și organisme de presă prestigioase, câștigători ai Premiului Pulitzer, scriitori, unii dintre aceștia foarte valoroși, au căzut în plasa întinsă de Hitler, de foarte multe pe deplin conștient. Dorința de afirmare, setea de putere, de parvenire, de arginți, de breaking news, îmbrățișarea unor ideologii antiliberale, mai cu seamă conservatoare sau fascizante, autoamăgirea, o agendă îndreptată împotriva tarelor sau pretinselor tare ale societăților din care proveneau – care erau însă incomparabil mai tolerabile decât programul nazist –, antisemitismul, revizionismul, aderarea la concepte geopolitice de natură imperială, orbirea au contribuit la popularizarea viziunii pe care Hitler dorea să fie cunoscută și asiminată de către publicul occidental. Führerul era, potrivit acestor jurnaliști, un mare campion al păcii, antisemitismul său era de natură rațională și justificabilă, nicidecum nu era unul de esență criminală, organizația „Hitlerjugend” viza, ingenuu, doar formarea unor tineri sănătoși și instruiți, „Kraft durch Freude” era un nevinovat proiect turistic și nu o modalitate de control din partea regimului, statul totalitar nazist era, în esența sa, o autentică democrație, revizionismul nazist nu exista decât în minților unor oameni de stat occidentali etc. Americanul Ernst Hanfstaengl, de exemplu, consilierul președintelui Franklin D. Roosevelt de mai târziu, este binecunoscut ca sponsor și gazdă a lui Hitler, omul la liderul nazist care-și petrecea Crăciunul și Revelionul până în anul în care a preluat puterea, personaj de legătură cu presa străină etc. Cei mai mulți dintre jurnaliștii francezi care au intrat în contact cu Hitler vor deveni figuri de frunte ale regimului colaboraționist al sordidului personaj istoric care a fost mareșalul Philippe Pétain. Unii dintre jurnaliști britanici din siajul ignobilului campion al cauzelor revizionismului, Lordul Rothermere, sau al liderului nazist britanic Oswald Mosley nu s-au dezis explicit de Hitler nici după declanșarea războiului, cei mai mulți au cotit-o însă la 180 de grade după venirea lui Winston Churchill la putere. Similar au stat lucrurile și în Statele Unite. Regimentul de jurnaliști străini al lui Hitler s-a lăsat la vatră cu greu și numai după ce-i făcuseră jocurile murdare, indiferent de atitudinea lor ulterioară.
Condamnabilă a fost și înțelegerea dintre Associated Press și Germania nazistă, demonstrată de colegul nostru Norman Domeier, prin care celebra instituție de presă, cu imensele sale tentacule, s-a transformat într-o portavoce a propagandei naziste, amintită în această carte.
Ce ne dezvăluie cartea lui Éric Branca astăzi? Că personaje precum Putin, Orban și alții asemenea lor nu vor avea niciun scrupul de a pretinde că sunt cu totul altceva decât ceea ce sunt, că au cu totul alte aspirații decât cele pe care le au în realitate, să îmbrace hlamida păcii și a mărinimiei, să blameze Occidentul pentru pretinsele ingerințe care să le justifice acțiunile războinice. În definitiv, în Ucraina nu este acum un război, ci doar o „operațiune specială”, victimele sunt transformare în agresori și invers, cei ocupați sunt „eliberați”, nu există gropi comune, violuri, distrugeri, crime, camere de tortură etc. (Nu a fost Vladimir Putin considerat „omul anului”, lăudat de tot felul de jurnaliști și autori din străinătate plini de venin la adresa societăților democratice?) Ne mai arată că presa controlată, manipulată, se transformă în opusul misiunii sale firești, de critic al puterii, devenind toxică, nocivă, periculoasă pentru democrație. Ne mai spune că personaje precum Andrei Marga, fostul dictator al UBB (nu pot să uit vizita la librăria UBB care-ți lăsa impresia că există un singur autor în această universitate românească de prestigiu sau emisiunile de la televiziunile locale clujene unde era un guru nelipsit, indiferent de subiect), sau diverși jurnaliști din presa românească care-i țin isonul lui Putin – fără a pomeni de cei care se află direct pe lista sa de plată pe tiparul Iurie Roșca – sunt Quislingii buni la toate și pregătiți pentru orice eventualitate.
Cum ar spune Francisco Goya, “somnul raţiunii naşte monştri”.
AUTOR(I): ÉRIC BRANCA
TIP COPERTĂ: SOFTCOVER
ISBN: 9786060880851
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT ISTORIE
AN APARIȚIE: 2022
NUMĂR PAGINI: 256
TRADUCERE: ALINA PAVELESCU, PREFAȚĂ DE MIOARA ANTON
OpenEdition suggests that you cite this post as follows:
Silviu Miloiu (September 21, 2022). Nu vreau război! Interviurile uitate ale lui Hitler (1923–1940). Silviu Miloiu. Retrieved April 25, 2025 from https://doi.org/10.58079/u6ku