Casa d’Italia şi exercitarea dreptului de preemţiune la Târgovişte

Mussolini şi longevivul său ministru plenipotenţiar la Bucureşti Ugo Sola (1932-1938) au intuit o altă cale pentru a-şi spori influenţa în România: comunităţile italiene din România, stabilite în această ţară încă din perioada regelui Carol I (1866-1914), îndeosebi de la sfârşitul sec. al XIX-lea, precum şi promovarea limbii şi culturii italiene din ţara dunăreană. Prea puţini francezi rezidau în România sau erau cetăţeni ai acestei ţări, în vreme ce comunităţile de italieni din Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Brăila, Constanţa, Cernavoda, Craiova sau din alte localităţi din Oltenia erau bine asimilate în societatea românească şi îşi câştigaseră un binemeritat renume de arhitecţi, sculptori, antreprenori, constructori, pietrari, oameni de afaceri. La Târgovişte, bunăoară, personalităţi precum Giovanni Baldassar Vignosa, Francesco Venchiarutti, Ermenegildo Zaccarelli, Ion Magrini şi mai cu seamă Romano Silvio de Simon reuşiseră să opereze o schimbare la faţă a oraşului prin ridicarea a numeroase case de o deosebită calitate estetică care împleteau cele mai bune virtuţi ale arhitecturii cu cele mai reuşite valenţe ale artei, sculpturii, picturii. Case în stiluri diverse, de la eclectic la baroc şi neoromânesc, au împânzit atât vechile străzi ale Târgoviştei, cu deosebire cele din centrul negustoresc, din arealul cel mai vechi, al Bărăţiei, sau din zona dezvoltată în preajma Curţii Domneşti şi a Căii Domneşti, dar şi noua arteră denumită Carol I care făcea legătura înre Gara Târgoviştei şi centrul urbei. Ion Magrini, de exemplu, cel mai prolific arhitect italian al Târgoviştei, născut pe 15 noiembrie 1893 la Viforâta, a proiectat şi executat zeci de case valoroase identificate ca atare de către tânărul istoric Adrian Petre în lucrarea sa de licenţă intitulată „Comunitatea Italiană din Târgovişte” şi susţinută la Universitatea „Valahia” din Târgovişte în coordonarea autorului acestui articol.

Edificarea Casei d’Italia la Târgovişte nu este, aşadar, rodul unei întâmplări, ci parte a unui program de diplomaţie culturală al statului italian care viza, pe de o parte, să obţină, prin mijloace de soft diplomacy, ceea ce nu putea realiza prin proiectarea puterii politice sau diplomatice, iar pe de altă parte, o expresie a preocupării Romei pentru cetăţenii italieni stabiliţi în afara graniţelor ţării. Cu trei ani înainte ca Amico să înceapă demersurile în vederea edificării casei italiene târgoviştene, la Constanţa, pe Bulevardul Mamaia, ca urmare a eforturilor consulului italian Ferraro, susţinut, de asemenea, de ministrul Ugo Sola, se inaugurase la data de 24 mai 1935 o altă Casa d’Italia, predecesoarea celei de la Târgovişte. Ca şi Târgoviştea, Constanţa avea o comunitate importantă de italieni şi o superbă Biserică Catolică proiectată de arhitectul italian de Simon, amintit mai sus. Târgoviştea, în plus, avea o istorie a locuirii catolice ce coboară până la începuturile localităţii, în sec. al XIV-lea.

Din documentele cercetate de Adrian Petre, la care mă voi raporta în cele ce urmează, rezultă că Primăria Târgovişte a respins în primă instanţă cererea de edificare a Casei d’Italia pe suprafaţa de 686,50 m achiziţionată de Amico pe Strada Mihai Bravu, nr. 45-47. Motivul invocat de edilii târgovişteni era acela că Primăria avea alte planuri urbanistice pentru acea zonă, intenţia iniţială fiind aceea de amenajare a unui parc, dorinţă care va fi însă materializată mult mai târziu, în perioada regimului comunist, când a fost constituit Parcul Chindia. Refuzul edilului a fost atacat în instanţă la Curtea Locală Administrativă Bucureşti, Secţia 1-a. Curtea a decis la 17 iunie să oblige Primăria Târgovişte să acorde autorizaţia de construcţie solicitată. Primăria a atacat însă decizia la Curtea Superioară Administrativă, fără a avea sorţi de izbândă. Curtea Superioară Administrativă a decis definitiv la 22 iulie să dea drept de cauză lui Ugo Sola, ministrul plenipotenţiar al Italiei, pe motiv că planurile zonale nu fuseseră definitivate şi aprobate de către consiliul superior şi prin urmare nu puteau avea consecinţe în plan urbanistic. În felul acesta, odiseea aprobărilor de către Primărie a luat sfârşit şi se putea trece la etapa următoare, cea a construcţiei propriu-zise.

Planurile imobilului cunoscut drept Casa d’Italia, importantul liant cultural ce urma a fi construit la Târgovişte, înaintate Primăriei la 25 mai, aşa cum am amintit, poartă semnătura unui important arhitect italian, Enzo Canella, iar documentele de arhivă ne precizează şi adresa acestuia din România: arhitectul italian era domiciliat în Bucureşti, pe strada Dionisie, nr. 65. Canella este cunoscut drept arhitectul uneia dintre cele mai mirabile clădiri din Bucureşti, edificiul care găzduieşte Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Minovici”. Realizată în stilul gotic terţiar englez sau stilul Tudor în anii 1940-1941, clădirea din Bucureşti încântă nu doar prin originalitate, prin ogivele sale delicate şi prin turnul adosat, dar şi prin deplina armonie între colecţiile de artă medievală pe care la găzduieşte până în prezent şi exteriorul său încântător. Credem că nu este întâmplător faptul că Horia Roman Patapievici a ales acest decor pentru emisiunile sale culturale de la Televiziunea Română.

La rândul său, clădirea proiectată la Târgovişte de Canella în anii 1939-1940, care o precede pe cea din Bucureşti, este reprezentativă pentru arhitectul italian. După ce a primit aprobarea Curţii Superioare Administrative, Secţia a II-a, s-a făcut o nouă cerere către Primărie, la 6 august 1938, de această dată sub semnătura arhitectului şi antreprenorului Ion Magrini, domiciliat în Târgovişte, despre care am vorbit mai înainte. În cazul de faţă, el apare în postura de antreprenor şi constructor, specialistul menit să pună în practică planurile confratelui său italian. Construcţia cu subsol, parter şi etaj, desfăşurată pe o suprafaţă de 295 m.p., menită să reflecte funcţionalitatea unei clădiri cu destinaţie de diplomaţie consulară şi culturală, a fost deschisă publicului în anul 1940, an care marca nadirul relaţiilor româno-italiene, mai cu seamă data de 30 august 1940, în care s-a decis disecarea Transilvaniei cu largul aport al părţii italiene, rămânând o bornă neagră în relaţiile bilaterale dintre cele două state. Pe de altă parte, Italia continua a fi privită ca un colac de salvare în contextul ameninţării sovietice şi a ideologiei oficiale anticomuniste promovată de regimul fascist.

Stilul clădirii târgoviştene este total diferit de cel al edificiului muzeal bucureştean al lui Canella. Stilul cubist, încă la modă în anii ’30, poartă însă puternica amprentă a sensibilităţii italiene. Faţada principală oferă o încântătoare satistacţie estetică privitorului, cu acea îmbinare de registre de linii şi unghiuri drepte din latura mai amplă a clădirii cu unghiurile domoale ale bacoanelor pentagonale ale părţii înaintate spre stradă a edificiului, care realizează o filiaţie subtilă cu stilurile arhitectonice mai vechi. Subsolul are trei camere şi o suprafaţă de 70 m.p., parterul are în prim-plan un salon mare şi alte două camere, precum şi un spaţiu de depozitare, suprafaţa totală fiind de 155 m.p., iar etajul are două dormitoare în suprafaţă de 70 m.p.

https://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/casa-ditalia-exercitarea-dreptului-preemtiune-targoviste-1_5de782d15163ec4271aeee18/index.html


You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.