Nihil sine Deo! Sigmaringenul danubian








Deși separate de aproape 900 de ani de istorie, castelele de la Peleș și Sigmaringen nu aveau cum să fie străine unul de celălalt. Născut la 20 aprilie 1839 în magnificul castel din Jura Șvabă care își oglindește silueta în Dunăre, și format în cultul istoriei unei familii ale cărei personalități purtaseră vreme de secole coroana, spada și cârja, dar care oferise totodată importante și influente figuri feminine, Carol I, ajuns pe tronul Principatelor Dabuniene la 10 mai 1866 și ridicat la demnitatea regală 15 ani mai târziu, a căutat să „transfere” în castelul său din Carpați câte ceva din stilul arhitectural, simbolistica și decorurile interioare de la Sigmaringen.
Castelul danubian care va reveni în final ramurii catolice a familiei de Hohenzollern apare menționat pentru prima dată în anul 1077, când era doar o fortăreață de apărare ridicată pe stânca Schlossberg, ce nu s-a mai păstrat în compoziția ulterioară a monumentului. Castelul a integrat însă alte câteva etape esențiale al căror rezultat este superbul edificiu istoric care poate fi vizitat în prezent.
Secolul al XII-lea, când castelul – ce-și asumase un rol primordial defensiv – avea turnuri și porți monumentale, menite să impresioneze vizitatorii și să țină la distanță eventualii atacatori, a lăsat primele urme care pot fi identificate în curtea interioară a castelului. Turnul Suedez păstrează până în zilele noastre mențiunea anului 1498, care punctează o altă etapă – prehohenzollerniană – de prefacere a castelului.
Feerica localitate Sigmaringen din prezent, cu clădirile sale cu pictură exterioară, cu frumoasele peisaje și o cromatică urbanistică care este o încântare pentru privitor, a fost începând din secolul al XVI-lea legată neîntrerupt de familia Hohenzollern-Sigmaringen, care a contribuit în următoarele cinci veacuri la majoritatea instituțiilor și edificiilor cu rol politic, social, cultural, ecleziastic din localitate. Rolul dinastiei este bine pus în evidență prin monumentele ridicate în onoarea unor membri de seamă ai seniorilor de la castel, mai cum seamă a principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl lui Carol I, și prin denumirea dată străzilor și piețelor publice.
Un contemporan al lui Mihai Viteazul, Karl II de Hohenzollern-Sigmaringen a luat inițiativa unei transformări a castelului pe fundațiile existente. Câteva decenii mai târziu, Hans Alberthal, un însemnat arhitect de tradiție renascentistă, a continuat lucrările, modelând în stilul Rinascimento un castel care fusese ridicat în stil romanic și extins sub impactul goticului. Întotdeauna în pas cu vremurile, castelul a preluat și patina barocului (în care va fi realizată, de altfel, superba biserică învecinată locuinței aulice) în vremea arhitectului Michael Beer, care a unificat astfel două clădiri mai vechi pentru a facilita comunicarea în interiorul complexului monumental și a refăcut o latură afectată de asediul suedez din perioada Războiului de Treizeci de Ani.
Galeria Strămoșilor (denumită inițial Rittersaal – Sala Cavalerilor), devenită una dintre cele mai reușite și complexe încăperi ale palatului, se datorează, așa cum se poate lesne se poate observa, tot sensibilității baroce și a fost finalizată în anul 1736, dar reamenajată un secol și jumătate mai târziu.
Din momentul în care bunicul (Karl) și apoi tatăl (Karl Anton) viitorului rege al României au moștenit coroana princiară, în principatul pe care-l conduceau au fost introduse o serie de reforme sociale și au fost ridicate stabilimente educaționale și spitalicești menite să deservească comunitățile pe care le conduceau. Aceasta semnifica o înlocuire a vechilor așezăminte medievale. Mai mult, Karl Anton a cedat în fața argumentelor ramurii protestante a familiei și a acceptat unificarea cu Prusia, fiind ulterior desemnat pentru câțiva ani în fruntea guvernului prusac care două decenii mai târziu va coagula în jurul său Germania unită.
Vederile moderat liberale ale lui Karl Anton nu l-au îndepărtat de legătura cu o veche tradiție pe care o identificăm în hotărârea sa de a face din castelul pe care-l conducea un veritabil loc de întâlnire a elitelor nobiliare din care provenea. Prin urmare, principele a decis să comande arhitectului Josef Laur o remodelare în stilul neogotic a unora din laturile și holurile castelului, luând astfel naștere Altdeutschen Saal (Vechea Sală Germană), Galeria de Artă, Sala de Arme, extinderea turnului-poartă principal, iar în 1872 și Sala Franceză. Deja din anul anterior castelul își deschisese porțile pentru public.
Karl Anton încetase din viață când un mare incendiu – fiecare castel are cel puțin un asemenea eveniment în analele sale – a distrus partea superioară a edificiului multisecular în anul 1893, ceea ce a impus o nouă restaurare, realizată de această dată sub conducerea competentului expert munchenez Emanuel von Siedl (1856-1919), reprezentant al istorismului, cunoscut și ca arhitect al marelui compozitor Richard Strauss, ajutat în demersurile sale și de arhitectul familiei Hohenzollern-Sigmaringen, Johannes de Pay. În anul 1902 a fost finalizată Galeria Portugheză, una dintre ultimele ce pot fi vizitate în cadrul circuitului de vizitare.
Dacă temele istoriste și propensiunea pentru trecut au avut o însemnătate mare pentru refacerile succesive ale castelului în sec. al XIX-lea, modernitatea nu a fost respinsă, ba chiar încurajată (ca și la Peleș sau Bran, dar mai cu seamă la Pelișor), fie prin introducerea iluminatului electric, conceperea unor încăperi de baie care sunt înaintașele stilistice ale băilor din zilele noastre, regândirea mobilierului din anumite încăperi într-un stil miminalist.
Ca și Peleșul, Sigmaringenul este ca o galerie care integrează tradiții culturale și de design interior diferite. Trecerea de la o sală la alta menține vie atenția și admirația vizitatorului. Galeria strămoșilor, de exemplu, alătură reprezentări ale generațiilor succesive ale unor membri ai familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, dar sunt redate și edificiile reprezentative ale celor două ramuri princiare, cea protestantă și cea catolică.
Am făcut deja referire la câteva figuri feminine importante ale dinastiei, pe care le vom regăsi, de altfel, expuse în galeria de mai jos. Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (1837-1859), sora mai mare a regelui Carol I, a fost pentru o scurtă perioadă de timp regină a Portugaliei și s-a angajat într-o energică acțiune pe plan social, stingându-se însă din viață la o vârstă foarte tânără, înainte de a avea un impact mai mare asupra regatului său. Sora mai mică cu șase ani a regelui Carol I, Marie de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost căsătorită cu cel care a fost propunerea inițială a clasei politice românești în calitate de succesor al lui Alexandru Ioan Cuza, prințul Filip de Flandra, devenind mama regelui Albert I al Belgiei (1909-1934). Pictoriță talentată, Marie a fost o figură însemnată și o animatoare a vieții culturale belgiene.
Alte figuri princiare importante ale familiei au fost Johann von Hohenzollern-Sigmaringen (1578-1638), conte de Hohenzollern-Sigmaringen din anul 1606, ridicat la statutul de principe din anul 1623. Alianța strânsă cu Maximilian I al Bavariei în perioada Războiului de Treizeci de Ani l-a adus în preajma împăratului Ferdinand al II-lea, care i-a acordat încrederea sa și l-a făcut în ultimul an de viață principe imperial și membru al Dietei Sfântului Imperiu. Johann a început refacerea castelului Sigmaringen după ocupația suedeză care a durat un an și a lăsat urme asupra ansamblului aulic. Fiul său, Meinrad I von Hohenzollern-Sigmaringen (1605-1681), a moștenit titlul de principe, alianța cu Bavaria și implicarea în refacerea castelului, pentru care a angajat serviciile lui Michael Beer din Vorarlberg, unul dintre cei mai renumiți arhitecți din spațiul german din acea epocă. Succesorul și fiul său mai mare, Maximilian I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen (1636-1689), a primit numele de botez după cel mai important aliat al bunicului și tatălui său, cu care a continuat cimentarea legăturilor de solidaritate și alianță. A luptat în serviciul împăratului Leopold I împotriva otomanilor, stabilindu-se temporar la Viena.
Meinrad al II-lea (1702-1769) nu se va îndepărta de tradiția familiei, angajându-se în fruntea trupelor sale în luptele purtate de împăratul Leopold I. Figură a modernității, a urmat studii superioare la Universitatea din Ingolstadt. Începând din 1692 Meinrad al II-lea a obținut titlul ereditar de principe imperial, cu condiția transmiterii acestuia primului său născut pe linie masculină. Principele este și primul care a început să investească în domeniul manufacturier, una dintre fabricile sale dăinuind până în prezent. Joseph Friedrich Ernst, principe von Hohenzollern-Sigmaringen (1702-1769), a ajuns mareșal de câmp al armatei austriece și a devenit un apropiat al împăratului Carol al VII-lea, care l-a cooptat în cercul celor mai apropiați sfetnici ai săi din Geheimrat. Cavalerist și pasionat de vânătoare, a constituit domeniul și castelul de vânătoare Josefslust de la Sigmaringen. De asemenea, a modernizat castelul în 1736 și a realizat Galeria Cavalerilor, pe care am menționat-o. Biserica barocă și capela Sfântul Ioan din apropierea castelului se datorează, la rândul lor, lui Joseph Friedrich Ernst. Recunoscat ca patron al artelor, acesta a oferit lucările de frescă interioară a bisericii marelui sculptor și decorator Johann Michael Feuchtmayer.
Fiul al unui tată longeviv, Karl Friedrich (1724-1785), stră-străbunicul lui Carol I, a trebuit să aștepte până în anul 1769 pentru a moșteni titlul și drepturile succesorale princiare. Între timp, a studiat la universitățile din Freiburg, Göttingen și Ingolstadt. a contractat o căsătorie din dragoste cu Johanna Josephina Antonia, fiica rudei sale contele Franz Wilhelm de Hohenzollern-Berg, și a luptat în Războiul de Treizeci de Ani de partea Mariei Tereza. Ca și tatăl său a urcat până la demnitatea de mareșal de câmp, a servit în cele mai înalte dregătorii imperiale, ajungând în final trezorier (Erbkämmerer) al imperiului. Una dintre dramele personale ale principelui a fost moartea prematură a nu mai puțin de nouă dintre copiii săi.
Anton Aloys, principe de Hohenzollern-Sigmaringen (1762-1831), fiul și moștenitorul său, a avut însă o viață îndelungată și a perpetuat legăturile cu imperiul habsburgic, ajungând în poziția de lord șambelan al monarhiei. A studiat la universitățile din Freiburg, Heidelberg și Ingolstadt și a fost la fel de puternic legat de ținuturile din Țările de Jos, pe care le-a pierdut în perioada Revoluției Franceze, ca de acelea danubiene ale posesiunilor sale. Anton Aloys a fost străbunicul principelui Carol I de România.
Karl, principe de Hohenzollern-Sigmaringen (1785-1853), a început modernizarea politică și socială a dinastiei, convocând un Landtag în anul 1833 și edictând o cartă constituțională, desființând șerbia și construind un spital pentru supușii săi. A ridicat, de asemenea, clădirea Ständehaus, sediul actual al băncii familiei de Hohenzollern. Prima sa căsătorie a contractat-o cu Marie Antoinette Murat, nepoata mareșalului bonapartist Joachim Murat și mama lui Karl Anton, succesorul în fața căruia a abdicat în contextul revoluțiilor de la 1848.

Fiul cel mare al lui Karl Anton, Leopold, a fost implicat în controversele legate de succesiunea la tronul spaniol, pretextul celebrei Telegrame de la Ems, care a fost instrumentalizată de cancelarul Otto von Bismark pentru a grăbi declanșarea războiului franco-prusac, încheiat cu constituirea Imperiului German în Sala Oglinzilor de la Versailles la 18 ianuarie 1871. La acea dată, Carol I al României, al doilea fiu al său, era de cinci ani pe tronul României și trecea printr-o perioadă tulbure din punct de vedere politic, pe care o va depăși însă după încheierea conflagrației din vestul Europei.

Sursa: https://www.leo-bw.de/web/guest/detail/-/Detail/details/DOKUMENT/
lmz_bilddatenbank_02/LMZ038002/Sigmaringen%20St%C3%A4ndehaus%20um%201851
Familia regală care a ocupat tronul României este constant prezentă la Sigmaringen, în special prin personalitatea fondatorului dinastiei românești, Carol I, iar vizitatorii din țara noastră sunt primiți cu deosebită amabilitate.


Un episod pe care mi l-am reamintit cu această ocazie a fost cel de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, când Sigmaringenul a trebuit să fie evacuat, la ordinele lui Hitler, care a instalat aici guvernului Franței de la Vichy, în frunte cu mareșalul Philippe Pétain, care s-a simțit însă ca un prizonier politic al Fuehrerului. Afirmația că Franța pronazistă a fost condusă de la Sigmaringen trebuie astfel tratată cu multe rezerve.








































































































OpenEdition suggests that you cite this post as follows:
Silviu Miloiu (September 19, 2020). Nihil sine Deo! Sigmaringenul danubian. Silviu Miloiu. Retrieved April 25, 2025 from https://doi.org/10.58079/u6jf